Ca şi cei care şedeau
pe partea cealaltă, cu faţa spre perete, Ela Coman îşi trase scaunul mai
aproape de masă imediat ce C.D. Lascu intră în încăpere. Toţi făceau asta în
mod automat şi aproape concomitent, un
obicei pe care-l căpătaseră deoarece C. D. îşi aşeza întotdeauna cârjele una lângă
alta, formând un larg semicerc, fapt pentru care avea nevoie de mult spaţiu.
Şi, cum şeful ei se
aşeză la capătul mesei lungi, Ela păru că pierde poziţia avantajoasă pe care şi-o
pregătise cu grijă. Întâlnirea din după-amiaza aceea avea ca temă cadavrul ce
fusese găsit în ziua respectivă, ceva mai devreme, pe plaja Trei Papuci. Urmau
să se proiecteze diapozitive pe peretele din faţa lui C. D. Lascu, imagini cu
locul respectiv şi - motivul pentru care Ela alesese din vreme scaunul pe
care-l ocupa - imagini ale cadavrului.
În calitatea pe care o
avea, de doi ani încoace, de director al Serviciilor de Informaţii la biroul
procurorului, făcuse tot posibilul pentru a evita chiar şi să se uite la un
cadavru, fie real, fie şi numai fotografiat. Era un secret pe care reuşise să-l
păstreze faţă de colegii săi în tot acest răstimp, recurgând la fel de fel de
subterfugii, cum era acela de a se aşeza pe al treilea scaun din capăt, în
dreapta procurorului-şef Lascu. Prin această tactică, era sigură că-l va avea
lângă ea pe ciudatul Dr. Radu Sacter, care-i va bloca, astfel, vederea spre
ecran. Sacter era un strălucit patolog, ale cărui calităţi de legist erau cel
puţin la fel de legendare ca şi crizele de furie pe care le făcea ori de câte
ori ideile lui despre ordine şi succesiunea lucrurilor erau perturbate. Una
dintre acestea era aceea că avea dreptul, întotdeauna, adică fără excepţie, să
ocupe acelaşi loc la toate şedinţele. Nimeni nu s-a opus.
Dorinţele şi
comportamentul lui ciudat îi erau complet indiferente lui Ela. Ceea ce conta
pentru ea era capul anormal de mare al lui Sacter, pe care claia de păr roşu,
zburlit, îl făcea să pară încă şi mai mare. Învăţase din experienţă că, ocupând
acel loc, părea că urmăreşte cu atenţie ecranul când, de fapt, vizibilitatea îi
era complet blocată de capul patologului.
Când au fost chemaţi
la şedinţa zilnică, s-a aşezat, ca de obicei, suficient de ,,strategic",
astfel încât să nu vadă nimic, deoarece de data asta părea să fie o experienţă
mai rea ca de obicei. În ultimele şase luni, două cadavre fuseseră găsite pe
plaja Trei Papuci, în momente diferite, dar la mai puţin de un kilometru distanţă
unul de celălalt. Ambele erau femei mature şi amândouă fuseseră mutilate după
moarte. Oricine făcuse aşa ceva, era clar că era o persoană bolnavă. Tabloidele
urlau deja despre un criminal în serie şi chiar şi ziarele mai serioase erau
gata să li se alăture. Descoperirea celui de-al treilea cadavru, în dimineaţa respectivă,
cu siguranţă că avea să agite şi mai tare spiritele. De aceea, în toate birourile
care aveau o cât de mică legătură cu aplicarea legii, pe tot parcursul zilei
avuseseră loc şedinţe de lucru ca cea la care participau ei în acel moment.
Procurorul-şef Lascu bătu
cu cârjele în podea, ca să se facă linişte.
„Gata, oameni buni. Să
trecem la treabă. Într-o jumătate de oră trebuie să merg la şeful poliţiei şi
vreau să mă pot prezenta cu ceva acolo. Ia să vedem, ce imagini avem... Ah! Dorian.
Mersi că ai venit."
Uşa se deschisese după
un singur ciocănit. Un bărbat scund, negru, se îndrepta, pe lângă perete, spre
un scaun aşezat deoparte, între Lascu şi fereastră. Era îmbrăcat în jeanşi şi
avea un tricou spălăcit, pe care scria mare „No Sweat, Moni“, mesaj postat
deasupra unei oaze de nisip cu nişte palmieri văluriţi. Lascu făcu
prezentarile. ,,Nu ştiu dacă-l cunoaşteţi cu toţii pe Dorian Trifon. Pozele pe
care urmează să le vedem au fost făcute de el şi l-am rugat să vină să ne
explice." Coborî uşor tonul şi-l întrebă:
„Putem începe, Dorian?
Trebuie să mă duc la şeful poliţiei şi..." Îşi lăsă fraza neterminată, iar
Dorian Trifon zâmbi, răspunzând la întrebarea lui Lascu: ,,Desigur."
Contrar impresiei
iniţiale pe care prezenţa acestuia le-a creat-o unora dintre cei de faţă, Dorian
se dovedi a fi eficient, coerent şi posesor al unui puternic accent englezesc.
,,Desigur",
repetă el, apucând telecomanda şi întorcându-se spre proiector. „Ar fi grozav
dacă cineva ar putea stinge..., ah, mulţumesc."
,,lată prima
fotografie" - Dorian prezentă o imagine - „este o reprezentare comună a
zonei cunoscute sub numele de plaja Trei Papuci. Nu eu am făcut-o. E din
dosarele poliţiei. A fost făcută de echipa care controla gradul de poluare, în
urmă cu aproximativ un an. Nu are prea mare importanţă pentru cazul nostru,
m-am gândit doar că ar fi util să vă aduc aminte cum arată plaja Trei Papuci în
mod obişnuit."
Ela se aplecă uşor ca
să privească pe lângă coama lui Radu Sacter. Fotografia era una banală iar ea
nu mai fusese în zona plajei decât o singură dată. Trei Papuci era o fâşie
îngustă, situată la aproximativ zece minute de mers cu maşina de la ieşirea din
oraş. Plaja în sine, între dunele de nisip şi apă, era netedă şi nisipoasă;
însă înotul era impracticabil, pentru că fundul apei era foarte accidentat. În
cea mai mare parte a timpului, plaja era pustie. Chiar şi tinerii preferau să
meargă în alte locuri pentru a organiza curse. Un loc ideal pentru a te
debarasa de ceva. Ela stătea tot aplecată, ca să poată privi, când Dorian
Trifon trecu la următoarea imagine, fără niciun avertisment. Simţi cum i se
strânge stomacul, dar se calmă imediat. Şocul nu era chiar aşa de mare. Era un
trup înfăşurat în ceva maro. „Asta este luată de pe o dună, la poalele căreia
se poate vedea locul. Este una dintre pozele mele. Conform celor relatate de
cuplul care a găsit cadavrul, este exact ceea ce au văzut ei atunci când au
ajuns acolo", adăugă Dorian apoi. ,,După cum puteţi remarca, aici se vede
corpul şi o singură urmă de pneu de maşină. Locul este foarte curat. Din
păcate, nu există urme de paşi, dar cele de pneu sunt foarte clare. În acest
moment, ele sunt analizate în laboratorul poliţiei."
Dorian Trifon mări
urmele de pneu din nisip. Era o amprentă perfectă. Fără să-şi dea seama, Ela se
aplecă încă şi mai mult, când Dorian reveni la prima imagine.
„Remarcaţi şi
simetria. Anchetatorii cred că vehiculul a intrat şi a ieşit după ce şi-a lăsat
încărcătura. Trupul era înfăşurat în pânza aceea bej, exact aşa cum se vede
aici. Mâna dreaptă a victimei era ieşită puţin în afară. Fără acea mână, ar fi
fost greu de sesizat trupul printre celelalte gunoaie de pe plajă, mai ales de
la distanţă. Acum, dacă există vreun dubiu că ar fi vorba despre o crimă, imaginea
următoare.
Ela se dădu înapoi la
timp, în spatele doctorului Sacter, în timp ce Dorian trecu la imaginea de care
ea se temea, dar exact în clipa aceea uşa se deschise, fără vreo avertizare.
Era unul dintre tinerii ce lucrau la morgă. Era agitat.
„A sosit cadavrul,
doctore Lascu."
Radu Sacter sări în
picioare. „Asta aşteptam!" Se îndreptă spre uşă, apoi se opri într-un
picior, ca un cocostârc, şi se întoarse spre C. D. Lascu. ,,Cristi?"
C.D. Lascu îi făcu
semn cu mâna. ,,Da, sigur că da. Sună-mă la biroul şefului poliţiei într-o oră,
orice-ar fi."
Sacter zburase deja
înainte ca Lascu să termine ce avea de spus. Dintr-o dată, paravanul de
protecţie al lui Ela Coman dispăru!
Târziu, în seara
aceea, nu putea să-şi explice nici măcar ei înseşi cum de reuşise să facă
gestul respectiv, dar, imediat ce doctorul Sacter trântise uşa, ea se întorsese
spre şeful său.
„Doctore Lascu",
spusese ea calm, ,,am putea să mai vedem imaginea precedentă?"
El o privi curios. Ela
nu lua aproape niciodată cuvântul la aceste şedinţe. Lascu dădu afirmativ din
cap, spre Dorian, care proiectă imediat imaginea mărită a urmelor de pneu.
„Nu asta, vă rog, cea
anterioară", insistă Ela.
Dorian se conformă. Toată
lumea se uita acum la Ela, şi nu la ecran. Cu mai multă fermitate decât îi era
caracteristic, întinse mâna de-a lungul mesei şi puse degetul pe ecran.
„Ştii cumva, doctore Lascu",
începu ea să-şi plimbe degetul pe ecran în mod ostentativ, ,,dacă cercetările
privind vehiculul s-au axat pe ideea că ar fi vorba despre o camionetă?"
C.D. Lascu se uită la Ela,
apoi privi înapoi spre ecran.
„Fir-ar să fie",
spuse el. „Fir-ar să fie!" Îşi luă cârjele. „Nu cred, nu, din câte ştiu
eu! Nu cred! Fir-ar să fie!"
Îşi luă cârjele
sprijinite de scaun şi acestea căzură pe jos. „La naiba!", se răsti el.
Ela se ridică repede
în picioare. „Merg să telefonez, domnule. Oricum, este nevoie de dvs.
aici."
Fără să mai aştepte
vreun răspuns, Ela Coman se îndreptă spre uşă şi ieşi din încăpere, având grijă
să nu se uite spre ecran, în eventualitatea că Dorian Trifon s-ar fi hotărât să
treacă la altă imagine, înainte ca ea să fie pregătită.
Ela Coman a reuşit să
scape din sala de şedinţe şi, în acelaşi timp, să ofere ceea ce putea fi un
element relevant. De ce crede ea că acel cadavru a fost dus pe plaja Trei
Papuci cu o camionetă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu