Unirea doimilor

O provocare imensa s-a profilat la orizont: sa scriu despre "unime". Aspru, nu-i asa? Pai cum altfel sa fac daca exista oameni care au probleme cu doimile? Oamenii aia au dreptul sa afle ce sunt doimile, apoi treimile (care in muzica nu se folosesc), patrimile, cincimile, sesimile etc. Si e clar ca nu vor putea afla nimic pana nu vor intelege "unimea". Una din caile prin care se poate afla ce este "unimea" este urmatoarea:

Se ia o bucată de piatră
se ciopleste cu o daltă de sânge,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se răzuieste cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
si brusc se fărâmă un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfărâmat!

Eu cred ca daca un om se apuca de treaba asta, nu are cum sa nu priceapa ce e "unimea". Pana ajunge, tot lustruind si razuind bucata de piatra, sa obtina un cub, are tot timpul sa mediteze la aceasta chestiune. Dar daca, prin absurd, tot nu-si va da seama, sunt sigur ca la sfarsit, cand va farama coltul cubului, o sa aiba revelatia "unimii". Asta pentru ca inainte avea un cub perfect si atunci va avea doua sau mai multe bucati de cub. Zice-va el: "oh, ce cub intreg aveam eu si uite ca acum am mai multe pietre care nici macar nu sunt cuburi!". Omul acela, in afara de faptul ca va fi foarte trist, va deveni si putin filosof. Va medita la soarta a tot ce exista - care soarta este disparitia, va considera ca nu e drept sa fie asa si multe alte lucruri. Dupa ce se va satura de astfel de meditatii, se va gandi sa lipeasca bucatile pentru a recompune cubul. Dar vai, cu cat mai multe vor fi ele, cu atat mai greu va fi sa le potriveasca. Si poate ca atunci se va gandi asa: "ce bine ar fi fost sa fie numai doua bucati"! 

Ei, parerea mea e ca omul care se va preocupa putin de lucrurile astea, va intelege ca "unimea" e totuna cu "intregul". Va mai pricepe ca intregul poate fi transformat in bucati si ca se poate intampla, daca ai noroc, ca atunci cand aplici un ciocan unui cub, sa rezulte doua bucati identice. E foarte foarte greu de crezut ca daca spargi un cub pe minut, o sa ajungi sa obtii pana la sfarsitul vietii tale doua parti identice. Asa ceva se intampla foarte rar. Si tocmai de aceea, bucatile alea identice merita sa aiba un nume al lor, care sa le deosebeasca de celelalte cioburi. Asa ca o sa le spui "doimi". 

Sigur ca vor fi fiind si dintre cei care la momentul asta o sa spuna: stai asa, dar cubul poate fi impartit in doua parti egale in mai multe feluri. Uite:

Si mai sunt destule. Dar atunci cum ramane cu doimile? Sunt mai multe feluri de doimi? Sau cum? Raspunsul e simplu: toate sunt doimi. Si bucatile din primul desen si cele din al doilea. Ele sunt doimi din urmatoarele motive: sunt doua, sunt identice si daca le pui una langa alta poti obtine cubul, adica "unimea". 

Iata asadar esenta filosofica la care poti ajunge plecand de la poezia lui Nichita:

Unirea doimilor e unimea.

Faramarea unimii nu naste aproape niciodata

doimi.