În viaţa cotidiană luăm drept certe multe lucruri
pe care o cercetare mai atentă le arată atât de pline de contradicţii încât
numai un mare efort de gândire ne permite să aflăm ce putem realmente să
credem. În căutarea certitudinii este natural să începem cu experienţele noastre
prezente şi fără îndoială că într-un anumit sens cunoaşterea trebuie derivată
din ele. Însă orice afirmaţie despre ceea ce ne permit ele să cunoaştem este
foarte probabil falsă. Mi se pare că acum stau pe un scaun, la o masă de o anumită
formă, pe care văd foi de hârtie scrise de mână sau tipărite. Întorcându-mi capul
văd afară pe fereastră clădiri, nori şi Soarele. Cred că Soarele se află cam la
nouăzeci şi trei de milioane de mile de Pământ; că este un glob fierbinte de
multe ori mai mare decât Pământul; că datorită rotaţiei Pământului răsare în fiecare
dimineaţă şi că va continua să o facă pentru un timp nedefinit şi în viitor.
Cred că dacă oricare altă persoană normală va veni în camera mea, va vedea
aceleaşi scaune şi mese şi hârtii ca şi mine şi că masa pe care o văd este aceeaşi
cu masa pe care o simt apăsând pe braţul meu. Toate acestea par atât de evidente
încât cu greu merită osteneala să fie afirmate, cu excepţia cazului când
servesc drept răspuns la întrebarea cuiva care se îndoieşte că ştiu ceva. Şi
totuşi toate acestea pot fi puse în mod rezonabil la îndoială şi cer o discuţie
mult mai atentă înainte de a fi siguri că le-am afirmat într-o formă care este pe
deplin adevărată.
Pentru a evidenţia dificultăţile noastre, să ne concentrăm
atenţia asupra mesei. Pentru ochi ea este dreptunghiulară, brună şi lucioasă,
la atingere este netedă, rece şi dură; atunci când o lovesc cu degetele, produce
un sunet lemnos. Oricine altcineva care vede, simte şi aude masa va accepta
această descriere - se pare, deci, că nu se iveşte nici o dificultate; însă de îndată
ce încercăm să fim mai precişi încep încurcăturile. Deşi cred că masa este “în realitate”
peste tot de aceeaşi culoare, părţile care reflectă lumina arată mult mai strălucitoare
decât celelalte părţi, iar unele părţi arată albe datorită luminii reflectate. Ştiu
că dacă mă mişc părţile care vor reflecta lumina vor fi diferite, astfel încât distribuţia
aparentă a culorilor pe masă se va schimba. Rezultă că dacă mai mulţi oameni privesc
masa în acelaşi moment, nu vor exista doi dintre ei care să vadă exact aceeaşi distribuţie
de culori, deoarece nu există doi care să o poată vedea din exact acelaşi
punct, şi orice schimbare a punctului din care este privită produce o schimbare
în modul în care este reflectată lumina. Pentru cele mai multe scopuri practice
aceste diferenţe nu sunt importante, însă pentru pictor ele sunt de cea mai mare
importanţă: pictorul trebuie să se dezobişnuiască să gândească că lucrurile par
să aibă culoarea despre care simţul comun spune că o au în realitate şi să
înveţe să vadă lucrurile aşa cum apar. Aici avem deja începutul uneia dintre
distincţiile care produc cele mai multe încurcături în filosofie - distincţia
între "aparenţă" şi "realitate", între ce par să fie
lucrurile şi ce sunt. Pictorul vrea să ştie ce par să fie lucrurile, omul practic
si filosoful vor să ştie ce sunt; însă filosoful doreşte să ştie aceasta mai intens
decât omul practic şi este mai tulburat de cunoaşterea dificultăţilor găsirii unui
răspuns la întrebare.
Să ne întoarcem la masă. Din cele pe care le-am constatat,
este evident că nu există nici o culoare care să apară în mod predominant drept
culoarea mesei, sau măcar a unei părţi particulare a mesei - ea pare de culori diferite
privită din puncte diferite şi nu există nici un motiv pentru a o considera pe
una sau pe alta ca fiind în mai mare măsură culoarea ei reală. Mai ştim că
privită chiar din acelaşi punct, culoarea va părea diferită în lumină artificială
sau pentru un om ce nu percepe culorile,
sau pentru un om ce poartă ochelari albaştri, în timp ce în întuneric nu va exista
nicio culoare, deşi atingerea şi sunetul mesei vor fi neschimbate.
Această
culoare nu este ceva inerent mesei, ci ceva care depinde de masă, de privitor şi
de modul în care lumina cade pe masă. Atunci când în viaţa obişnuită vorbim
despre culoarea mesei, înţelegem prin aceasta doar acea culoare pe care pare să
o aibă pentru un privitor normal dintr-un punct de vedere obişnuit, în condiţii
obişnuite de examinare. lnsă celelalte culori care apar în alte condiţii pot la
fel de bine să fie considerate reale; de aceea, pentru a vita favoritismul, suntem
obligaţi să negăm că, în sine, masa are vreo culoare particulară.
Acelaşi lucru se aplică texturii. Cu ochiul liber se
pot vedea fibrele lemnului însă altfel masa arată netedă şi plană. Dacă ne-am
uita la ea printr-un microscop, ar trebui să vedem asperităţi, ridicături şi adâncituri
şi tot felul de diferenţe care sunt imperceptibile pentru ochiul liber. Care
dintre acestea este masa reală? Suntem tentaţi în mod natural să spunem că ceea
ce vedem prin microscop este mai real, însă şi această imagine s-ar schimba cu
un microscop şi mai puternic. În acest caz, dacă nu putem avea încredere în
ceea ce vedem cu ochiul liber, de ce trebuie să ne încredem în ceea ce vedem
printr-un microscop? Astfel, încrederea în simţuri despre care vorbeam la început
ne părăseşte din nou.
Lucrurile nu stau mai bine cu forma mesei. Toţi obişnuim
să facem judecăţi despre formele "reale" ale lucrurilor şi o facem într-un
mod atât de necritic încât ajungem să gândim că vedem de fapt formele reale. Dar,
de fapt, aşa cum toţi va trebui să învăţăm, dacă încercăm să desenăm un lucru dat,
acesta arată diferit ca formă privit de fiecare dată din alt punct. Dacă masa
noastră este "în realitate" dreptunghiulară, ea va arăta din aproape toate
punctele de vedere ca şi cum ar avea două unghiuri ascuţite şi două unghiuri obtuze.
Dacă laturile opuse sunt paralele, ele vor arăta ca şi cum ar converge într-un
punct depărtat faţă de privitor; dacă ele sunt de lungime egală, vor arăta ca şi
cum latura mai apropiată ar fi mai lungă. Toate aceste lucruri nu sunt de obicei
observate atunci când se priveşte o masă, deoarece experienţa ne-a învăţat să
construim forma "reală" din forma aparentă şi forma "reală"
este cea care ne interesează ca oameni practici. Însă forma "reală" nu
este ceea ce vedem; este ceva dedus din ceea ce vedem. Iar ceea ce vedem se schimbă
în mod constant după cum ne mişcăm prin cameră; astfel încât şi aici simţurile par
să nu ne dea adevărul despre masa însăşi, ci numai despre aparenţa mesei.
Dificultăţi similare apar atunci când examinăm simţul
tactil. Este adevărat că masa ne dă întotdeauna o senzaţie de duritate şi că simţim
că opune rezistenţă la apăsare. Însă senzaţia pe care o obţinem depinde de cât
de puternic apăsăm masa şi, de asemenea, cu ce parte a corpului o apăsăm; astfel
încât nu se poate presupune că diferitele senzaţii datorate apăsărilor diferite
sau părţilor diferite ale corpului dezvăluie în mod direct vreo proprietate
anume a mesei, ci cel mult că sunt semne ale unei proprietăţi care poate
cauzează toate senzaţiile, dar care, de fapt, nu apare în nici una din ele.
Acelaşi lucru se aplică într-un mod şi mai evident sunetelor care pot fi
produse prin lovirea mesei.
Devine astfel evident că masa reală,
dacă există, nu este aceeaşi cu cea a cărei experienţă imediată o avem prin intermediul
vederii sau pipăitului sau auzului. Masa reală, dacă există, nu ne este nicidecum
cunoscută în mod imediat, ci trebuie să fie dedusă din ceea ce se ştie în mod imediat.
Apar deci două probleme foarte dificile şi anume: 1) Există o masă reală? 2)
Dacă da, ce fel de obiect poate să fie?
Bertrand Russell - Problemele filosofiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu